Emotii de toamna

E un neant cascat sub pietre
Si pietrele sunt arbori goi,
Si arborii sunt rosi de sete
Si setea-i suflet de strigoi...

Se apropie toamna.Usor de remarcat privind pe calendar.Dar eu o simt in intreaga mea fiinta.O rascoala launtrica ce ma impiedica sa mai zambesc.Simt arborii care incep sa se goleasca,simt pamantul rece,tot mai rece,simt sagetile de nervi a norilor patrunzatori si ma infior.Un strop de fericire totusi ma atinge deoarece am reluat poezia.Nu mai scrisesem de aproape o luna nimic.Stiu ca o sa ma intorc la obiceiuri mai vechi odata cu acest anotimp,sau...aceasta stare.O sa reincep sa scriu,sa meditez mai mult, sa-mi amintesc,sa plang si...o sa ma simt bine deoarece asta sunt eu si asta ma reprezinta spiritual.Poate voi prinde destul curaj sa incep acel roman mult visat,acea poveste tremuratoare cu substrat psihologic care imi bantuie noptile cu stele cazatoare facandu-ma sa imi doresc necontenit sa pot s-o scot din mine si s-o asez pe hartie.Va fi o poveste nascuta din lacrimi scrisa cu lacrimi pentru lacrimile tuturor ce plang.Aceasta minune fiziologica.Acest mister care consta in magia de a-ti transfera emotiile,starea sufleteasca in lucruri fizice,materiale-lacrimi.

Tu , chip de naut,vei atipi,
Pustiu si singuratic,
Ales sa putrezesti pe vesnicie de amar.
Iti vei uri orgoliu in zadar.
Cand timpul nemilos te va strivi,
Ca pe un fruct varatec,
Vei plange sec,nedumerit,
Sub chipul viforatic.